Cele două broaște

Demult, tare demult, pe când orașul Kyoto mai era capitala Japoniei, trăia în acest oraș o broască. Ea nu locuia cine știe unde, ci lângă un templu, într-o fântână mică din curte. Se simțea bine acolo: fundul fântânii era moale, lipicios și umed.
Dar iată că a venit vara cea călduroasă. Era atât de cald, încât totul în jur secase: bălțile, vâlcelele, pâraiele. Fundul fântânii se întărise și crăpase. Nici nu-ți venea să crezi că e vorba de o fântână.
„Trebuie să mă mut! își zise sărmana broască. Dar unde? Pe aici totul s-a uscat. Ia să mă duc în orașul Osaka. Se spune că Osaka se află la mare, iar eu n-am văzut niciodată marea. Mă duc să văd cum arată!”
Broasca ieși din fântână și o luă încet spre orașul Osaka.
În orașul Osaka trăia o altă broască. Ea huzurea într-un heleșteu mare și rotund. Își vâra capul în nămolul moale sau înota în apa tulbure printre algele unduitoare, iar în zilele însorite se încălzea pe o piatră caldă și netedă.
Dar arșița ajunse și la Osaka. Și aici secară vâlcelele, pâraiele și heleșteiele. Secă și heleșteul rotund, unde trăia broasca. Fundul
heleșteului se albise de-a binelea. Broasca trăise toată viața în heleșteu și deodată s-a trezit pe uscat: nici tu apă, nici tu nămol, ci doar praf uscat.
„În Osaka e secetă mare – își zise broasca. Trebuie să mă mut altundeva. Mă voi duce în orașul Kyoto. Se spune că-i capitala Japoniei. Cu prilejul ăsta o să văd palatele și templele capitalei.” Șibroasca o porni țopăind fără grabă spre Kyoto.
S-a-ntâmplat ca amândouă broaștele să pornească la drum în aceeași zi, la aceeași oră, dis-de-dimineață. Una țopăia de la Kyoto la Osaka, cealaltă de la Osaka la Kyoto.
Broaștele țopăiau fără grabă: făceau un salt, apoi mai stăteau, încă o săritură și iar stăteau. Fiindcă plecaseră la drum în același timp și fiecare sărea nici mai repede nici mai încet decât cealaltă, ar fi trebuit să se întâlnească la jumătatea drumului.
La jumătatea drumului dintre Osaka și Kyoto se afla însă muntele Tenedzan. Când ajunseră la acel munte, broaștele se odihniră puțin și începură să se cațere încetișor pe coastă în sus. Urcau, desigur, tare încet, pentru că nu erau obișnuite să umble prin munți.
Gâfâind și umflându-se, se cățărau tot mai sus și mai sus. Încă nu se vedeau una pe alta, fiindcă între ele se afla muntele. În sfârșit, broaștele ajunseră în vârf. Aci ele se ciocniră cap în cap.
— Ia te uită! spuse broasca din Kyoto.
— Ia te uită! spuse broasca din Osaka.
— Eu sunt broasca din Kyoto și merg la Osaka. Dar tu? întrebă broasca din Kyoto.
— Eu sunt broasca din Osaka și mă duc la Kyoto: La noi, la Osaka e secetă mare!
— La Osaka e secetă? La Osaka, secetă? se alarmă broasca din Kyoto. Ca la Kyoto? Ca la Kyoto?
— Oare și la Kyoto e arșiță?
— Desigur! Desigur! La noi, la Kyoto, au secat nu numai bălțile, dar și fântânile.
— Înseamnă că n-are rost să mergem mai departe, rosti cu tristețe broasca din Osaka. Dacă și la voi e secetă ca și la noi, mai bine să pierim acasă.
Broaștele tăcură, căzând pe gânduri. E păcat, totuși, să te întorci la jumătatea drumului. Se gândiră ele ce se gândiră și hotărâră să se verifice una pe alta. Câte nu vorbesc trecătorii!
— Iată, la ce mă gândesc, zise broasca din Kyoto. Dacă tot am ajuns pe acest munte, o să mă uit de aici spre orașul Osaka. De pe munte pesemne că se vede cu siguranță marea.
— Bine te-ai gândit! spuse broasca din Osaka. O să mă uit și eu de pe piscul muntelui. Doar de aici se pot vedea palatele și templele orașului Kyoto.
Amândouă broaștele se ridicară pe lăbuțele dinapoi, își lungiră cât putură trupurile lor de broască, deschiseră ochii larg și începură
să privească în depărtare. Priviră ce priviră și deodată broasca din Kyoto se lungi la pământ și spuse cu durere:
— Ce-i asta? Nimic nou, nimic interesant! Exact ca la Kyoto. Toți spun: „Marea, marea!” Dar eu nu văd nicio mare la Osaka.
Și broasca din Osaka era supărată:
— Ce-i asta? Ce fel de capitală mai e și asta? E exact ca Osaka noastră. Credeam c-o să văd palatele și templele capitalei. Dar de fapt acolo nu-i nimic interesant, totul e ca la noi. Ei, dacă-i așa,
trebuie să mă întorc la Osaka! mai zise broasca din Osaka. Dacă o să plouă, o să fie și acasă umezeală.
Broaștele își luară rămas bun, fiecare se întoarse dincotro venise și începură să coboare de pe munte.
După mai multe sărituri se și pierdură din ochi una pe alta, pentru că între ele se ridica piscul ascuțit al muntelui.
Așa s-a terminat totul: broasca din Kyoto s-a întors la Kyoto, iar cea din Osaka – la Osaka. Și până la sfârșitul vieții s-au gândit că
Osaka și Kyoto seamănă ca două picături de apă. Dar nu-i adevărat. Cele două orașe nu seamănă deloc. Atunci ce s-a întâmplat?
Broasca din Kyoto n-a văzut deloc Osaka, ci Kyoto, orașul natal, iar broasca din Osaka n-a văzut Kyoto, ci Osaka. Fiindcă ochii
broaștelor sunt pe creștetul capului. Iată de ce, când s-au înălțat pe lăbuțele dinapoi și au ridicat capul, ochii lor priveau în spate. Deci nu se uitau înainte, ci înapoi: fiecare broască se uita acolo de unde venise. Numai că ele nu știau acest lucru.
Broasca din Osaka s-a-ntors în heleșteul ei și plină de supărare le-a spus puilor săi:

— Osaka și Kyoto înseamnă de fapt același lucru. De aici și zicala: „Puii de broască tot broaște sunt”.
Iar broasca din Kyoto, întorcându-se acasă, la vechiul ei lac, s-a aruncat în fântână și le-a spus suratelor:
— Nu există nicio mare!
De unde și zicala: „Broasca din fântână nu cunoaște marea”.

Sursa: Povești nemuritoare, vol. 20, 1996 [p. 137- 141]