Așa s-au potrivit odată lucrurile, că un cămătar a ajuns sărac lipit. Ca să nu moară de foame, trebuia să facă și el ceva. Dar, știe toată lumea, cămătarii nu se prea au bine cu munca, așa că nici cămătarul nostru nu se avea bine cu ea.
A stat el şi-a flămânzit o zi, două, trei; într-a patra, și-a zis „Mai bine să mor decât să muncesc!” și-a pornit-o către râu să se înece.
Dezbrăcându-se, s-a zvârlit cămătarul în apă, dar numai ce i-a trecut apa peste cap, că s-a-nspăimântat de moarte, a sărit din apă şi, agăţându-se cu mâinile, s-a cățărat pe mal şi a ieşit afară.
A stat cea stat, apoi iar s-a zvârlit în apă, din nou s-a înspăimântat şi-a ieşit la mal.
Şi-așa, de nu ştiu câte ori: ba se zvârlea în apă, ba se căţăra și ieşea la mal, ba se zvârlea în apă, ba se căţăra şi ieşea la mal.
Dar nu departe de locul unde se chinuia aşa, se aflau, în stufăriş, cuiburile unor gâște sălbatice. Gânsacul cel bătrân şi gâsca văzură ce tot făcea cămătarul.
— Ce om ciudat! a spus gânsacul. Înot pân’ la el, sa aflu ce a păţit.
— Nu-i nevoie, nu-i nevoie! s-a speriat gâsca. Şi dacă-i un om rău?
Dar gânsacul, inimos, nu i-a dat ascultare. Înotând până-n dreptul cămătarului, l-a întrebat:
— Spune, de ce te arunci în apă numai pentru o clipă și ieşi îndată la mal? De ce faci una ca asta?
I-a răspuns cămătarul:
— Vreau să mă înec, că n-am ce mânca!
— Pot să-ţi alin sărăcia — a spus gânsacul, şi s-a cufundat în adânc.
Iar când a ieşit de sub apă, un uriaş rubin îi strălucea în cioc. Gânsacul şi-a deschis ciocul și rubinul i-a căzut cămătarului la picioare.
Nemaiştiind pe ce lume se află de fericire, cămătarul a apucat piatra scumpă şi-a luat-o la fugă către oraş. Acolo a vândut rubinul şi-a ajuns bogat din nou.
Multă vreme a trecut de atunci, iar cămătarul nu s-a mai gândit niciodată la gânsacul care-i dăruise piatra scumpă. Dar într-un rând se dădu sfoară-n ţară ca fiica maharajahului se îmbolnăvise rău de tot. Mulţi vraci cercetaseră bolnava, nici unul însă nu se pricepuse s-o scape de chinurile morţii. Când, ce să vezi, veni din Tibet un vraci vestit care spuse:
— Fiica maharajahului se va însănătoşi dacă va mânca inima unei gâşte sălbatice. Dar gâsca sălbatică să fie prinsă negreşit vie, altminteri inima-şi pierde puterea tămăduitoare.
S-a bucurat maharajahul şi-a vestit:
— Cel care-mi va aduce cel dinţâi o gâscă sălbatică vie va primi drept răsplată un palat şi o mie de robi.
Aflând de una ca asta, a fugit cămătarul către râul unde întâlnise cândva o gâscă sălbatică. Și, ajungând la locul ştiut cămătarul cel nerecunoscător s-a aşezat pe mal şi-a prins a răcni cu putere:
— Unde ești, ales mântuitor, unde eşti? Oare n-ai să-mi dai o mână de ajutor? Sunt la mare cumpănă, nefericitul de mine, la mare cumpănă!
Gânsacul a auzit răcnetele, şi-a părăsit cuibul şi a înotat către cămătar.
— Ce-ai păţit? l-a întrebat gânsacul. Cu ce te pot ajuta?
— Of — a şoptit cămătarul cel viclean — de-ai şti cât sunt de nefericit! Ieşi la mal şi-am să-ţi povestesc tot!
Gânsacul a venit lângă mal, şi-a scuturat apa de pe aripi, şi a urcat pe uscat. În clipa aceea cămătarul l-a şi înşfăcat, l-a vârât la subsuoară şi-a pornit grăbit către oraș.
— Unde mă duci? a întrebat cu spaimă gânsacul. Dă-mi drumul şi am să-ți mai găsesc un rubin!
Dar cămătarul cel rău a pufnit în râs:
— La ce mi-ar folosi rubinul tău? Când fiica maharajahului îţi va mânca inima, voi primi drept mulţumire un palat şi o mie de robi.
A plâns gâscanul şi, căzând pe pământ, lacrimile i se schimbară în uriaşe mărgăritare.
Cum a văzut mulţimea mărgăritarelor, cămătarul cel lacom s-a zvârlit la pământ, să le culeagă. Dar numai ce le-a atins, că mâna i se lipi de pământ. Uitând de gâscan, cămătarul cel lacom şi-a întins după mărgăritare şi cealaltă mână, care i s-a lipit şi ea de pământ. Acu’ nu mai putea ţine pasărea la subsuoară şi gâscanul a zburat slobod dincolo de nori. Auzind paşii trecătorilor, a început a striga cămătarul:
— Ajutor! Ajutor!
Au venit oamenii şi-au încercat să-i desprindă mâinile de pe pământ. Dar, din ce se străduiau mai tare, dintr-atât mâinile cămătarului cel lacom intrau mai adânc în pământ.
Deodată se auzi în preajmă o larmă cumplită:
— Elefanții! Vin elefanţii sălbatici! au strigat oamenii înspăimântați, şi-au rupt-o la fugă.
— Scăpaţi-mă! Scăpaţi-mă! le-a strigat din urmă cămătarul. Dar nimeni nu se mai sinchisea de răcnetele lui. Elefanţii cei uriaşi se apropiau repede, tot mai repede, şi cel mai mare dintre ei a călcat peste cămătar şi l-a strivit.
Aşa şi-a sfârşit viaţa omul ăsta nerecunoscător.