Plecasem din Japonia cu părinții mei pentru o scurtă vacanță în România, la bunica mea.
Era o zi de primăvară, o dimineață în care cei câțiva pomișori din fața casei erau poleiți de razele blânde ale soarelui. Alexia, verișoara mea, se plimba pe lângă copăcei, admirându-le coroanele încărcate de muguri: Cu câteva zile în urmă înflorise bătrânul migdal de la fereastra Elenei, mătușa mea.
Ne-am trezit cu el învăluit într-o diademă de ninsoare, de credeai că un pictor se jucase cu crenguțele lui, colorându-le. Când Alexia a pipăit dantela petalelor, și-a dat seama că sunt flori. Din casă am auzit-o strigând:
— Bunico, bunico, a înflorit migdalul! Dar bunica era ocupată cu scrisul, așa că m-am grăbit eu s-o întâmpin.
Alexia mi-a făcut semn cu mâna și m-a chemat la ea. M-am grăbit să aflu ce vrea să-mi spună. Cu obrajii roșii de emoții și ochii-nrourați, ea mi-a spus:
— Dimi, vezi copăcelul acesta? Plânge!
— Cum plânge, am întrebat-o mirat.
— Da, plânge. Îmi spune că a înflorit pentru prima oară…
— Ce copac este acesta?
— Este un cais! Azi-noapte și-a împodobit coroana cu flori alb-roze Acum plânge, speriat că nu știe ce e cu el.
— Plânge și în clipa aceasta? O întreb eu, din ce în ce mai surprins. Verișoara mă liniștește…
— Dimi, eu l-am mângâiat și l-am încurajat spunându-i că-i foarte frumos, iar ceea ce i s-a întâmplat este ceva firesc. Să fie mândru de el! L-am liniștit și i-am povestit că același lucru se întâmplă și cu noi, copiii. Când creștem mai mari, avem mici responsabilități, mergem la grădiniță, apoi la școală și facultate. Copăcelul m-a ascultat în liniște, apoi respirând, m-a întrebat neliniștit:
— Dar cu florile ce să fac?
— De florile tale va avea grijă Natura, mama ta. Tu ești un copil al ei. Așa că suntem frați, dar și prieteni. Când voi fi liberă, ne vom juca împreună, promit. Eu am să veghez asupra ta, să nu te atace nimeni… Îți voi pune un sprijin să nu te îndoaie vântul nebun și îți voi turna apă la rădăcină în timpul verilor secetoase.
— Ah, ce fericit sunt!
I-am privit în tăcere pe cei doi prieteni, Alexia și caisul, gândind că fiecare dintre noi, poate avea unul sau mai mulți prieteni printre copăcei, copii ai naturii. Mi-am amintit cu acest prilej, de cei doi cireși japonezi, din parcul din fața școlii, pe care îi lăsasem înfloriți. Școala mi i-a dat în îngrijire și o fac cu drag. Sensei 1, ne spusese și el să nu rupem, în joacă, florile sau rămurelele copacilor, pentru că și pe ei îi doare. Ei simt ca și noi, în plus, ne dăruiesc cele mai gustoase fructe.
Realizând ce gest frumos a făcut Alexia, am privit-o cu alți ochi, întrebându-mă de unde știe ea atâtea lucruri? E doar o fetiță!
Bunica tocmai se apropia de noi și mă sfredelea cu privirea, parcă citindu-mi gândurile. Am roșit și am lăsat privirea în jos, iar bunica ne-a luat de mână și ne-a întrebat:
— Despre ce vorbiți voi?
— A înflorit caisul, bunico, am răspuns noi într-un glas…
* Aici cu sensul de „profesorul nostru”.