repovestită de Doina Mocanu
Povești nemuritoare nr. 29, Editura Ion Creangă, București, 1990
În timpul domniei împăratului Renzong din dinastia Song, în sătucul supranumit Eterna armonie, trăia un bătrân grădinar pe nume Qiu Xian, văduv și fără copii, care avea o căsuță și un petec de pământ. Iubea nespus florile. Când făcea rost de o plantă rară, era mai bucuros decât ar fi avut cel mai prețios giuvaer. Când pleca de acasă pentru niscaiva treburi urgente și în drumul său trecea pe lângă vreo grădină, cerea voie să intre să o privească mai îndeaproape. Dacă vedea doar plante obișnuite sau pe care le avea și el, părăsea grădina fără nicio umbră de supărare, dar dacă era vorba de vreo specie rar întâlnită, pe care nu o avea, sau de flori care la el în grădină se ofiliseră, rămânea țintuit locului vreme îndelungată și uita de toate. Când se găseau de vânzare flori minunate și n-avea bani, își lăsa zălog hainele cele mai bune și le cumpăra oricât ar fi costat. Cu timpul, în jurul locuinței sale apăru o adevărată grădină.
Aceasta era înconjurată de un gard din bambuși, pe care se cățărau trandafiri, ruguri de mure, plante ornamentale și exotice. La picioarele gardului viu se îngrămădeau nalba roșie, iasomia, busuiocul și macul roșu. Urmau la rând crinii, azaleele, orhideele, crizantemele, cameliile, narcisele, magnoliile și multe alte. Când toate acestea erau în floare, gardul părea un imens și splendid paravan. De la poarta de miazăzi a grădinii se deschidea spre interior o alee de bambuși și chiparoși. Aleea te conducea la o căsuță cu mai multe încăperi înalte și cu ferestre mari. Florile înveseleau grădina și casa în toate anotimpurile, iar parfumul lor desfăta.
Prunișorul de iarnă se dovedea neîntrecut, orhideea emana un miros îmbătător, camelia era plină de grație, caisul, zâmbitor și mândru, iar crizantema înfrunta curajoasă bruma. Narcisa avea albeața zăpezii, bujorul strălucea de frumusețe, magnolia se înălța zveltă la marginea terasei, iar lotusul se legăna încetișor pe oglinda lacului. Farmecul rodiei era de neînchipuit, frumusețea bujorului alb, fără seamăn. Dafinul își trimitea parfumul până în înaltul cerului, nufărul își întindea florile pe luciul lacului singuratic. Părul era și mai auriu sub razele lunii, piersicul surâdea soarelui din zori. Azaleele și trandafirii înfloriți păreau întinse brocarturi împodobite pe margini cu mușcate și petunii. Erau mii și mii de flori și parfumuri dintre cele mai diferite.
Căsuța bătrânului era străjuită de un lac. Pe malul apei Qiu Xian amenajase taluzuri, pe care plantase sălcii și piersici. Lotusul înflorit părea un întins curcubeu coborât pe oglinda lacului. Bărci de toate mărimile și culorile alunecau alene pe luciul apei, purtate de adierea ușoară a brizei. La umbra sălciilor, cu lotcile trase la mal, pescarii își aruncau undițele și rămâneau tăcuți în așteptarea peștilor. Păsări de tot felul își găsiseră aici un adevărat paradis.
Qiu Xian se trezea încă din zori. Mătura frunzele căzute și uda grădina de două oră pe zi, dimineața și seara. Dacă-i înflorea o floare, era în culmea fericirii și toasta de trei ori „în sănătatea ei”. Cânta și fluiera de bucurie, iar atunci-când obosea de atâta petrecere, se culca printre straturile de flori, punându-și sub cap o piatră în chip de pernă.
Pe timp de arșiță stropea la vreme grădina. Când era furtună își lua la repezeală o haină și o pălărie de paie și se plimba printre flori pentru a le proteja pe cele mai slabe. Dacă era nevoie, stătea în grădină și câte o noapte întreagă. Plângea când vedea că o floare era pe cale să se ofilească. Fiindu-i nespus de greu să se despartă de florile căzute, le strângea și le punea într-un coșuleț de nuiele și le ținea până se uscau de tot. Apoi, când coșulețul se umplea, își lua adio de la ele și, copleșit de o mare tristețe, le îngropa la malul lacului. Numea asta „ceremonia de înmormântare a florilor”. Iar dacă unele flori căzute erau murdare de noroi, le spăla de mai multe ori și le împrăștia apoi pe lac. Acesta era „ritualul de spălare a florilor”. Nimic nu-i displăcea mai mult în viață decât tăierea ramurilor la pomi și culegerea florilor. Gândea așa: „În tot cursul anului, florile nu înfloresc decât o singură dată în cele patru anotimpuri și numai timp de câteva zile. Ceea ce înseamnă că florile duc o viață neînsemnată vreme de trei anotimpuri, pentru ca să se poată bucura apoi de câteva zile de glorie, zile în care se lasă mângâiate de vânt și surâd oamenilor. Neîndoielnic că, dacă ar putea vorbi, florile ne-ar ruga să le lăsăm la locul lor, ar plânge și ar suspina. Cu atât mai mult cu cât ele îndură multe în scurta lor viață. Fluturii și albinele, păsările și insectele de tot felul le dau destul de furcă. Soarele arzător le ofilește, vântul puternic le rupe frunzele, ploaia le biciuie fără milă. Dacă nici noi nu le apărăm, atunci cine să le apere?
După ce sămânța încolțește, plantele se dezvoltă ușor, apoi tulpinile se înalță, înmuguresc, se formează ramurile… Ce frumoase sunt apoi când înfloresc! La ce bun să culegi florile când se știe prea bine că vine o vreme când ele părăsesc singure ramurile și nimeni și nimic nu le mai poate salva? Sunt și ele la fel ca omul: când moare nu mai poate fi în niciun chip readus la viață.
Se culeg uneori flori și din ele se fac buchete sau coșuri pentru câte o sindrofie, alteori femeile le folosesc pentru a-și înfrumuseța toaleta lor de-o zi. Hai să stăm și să ne gândim; când rupem o ramură, aceasta dispare pentru totdeauna din copacul de unde am luat-o. Nu-i mai bine să o lăsăm la locul ei, pentru a o putea admira an de an? Pentru muguri e și mai rău; ei nu mai înfloresc, se ofilesc o dată cu ramura tăiată. Mai există și oameni care nu iubesc cu adevărat florile. Atrași doar de frumusețea lor, ei le culeg după bunul plac sau le aruncă atunci când se satură de ele.”
Qiu Xian nu distrusese niciodată vreun mugure și nu rupsese vreo ramură. Când era îndrăgostit de vreo floare, stătea să o admire ore întregi. Dacă vedea pe cineva că încearcă să o rupă, se străduia să-l convingă că e un mare păcat. Dacă acesta refuza să-l asculte, îi făcea o plecăciune și îl ruga să aibă milă.
Adesea însă, poate din respect față de bătrân, oamenii se abțineau să rupă florile în fața sa.
Pentru a-și ocroti grădina, bătrânul nu prea era dispus să primească oaspeți. Dacă rudele, vecinii sau prietenii voiau să-i viziteze grădina, începea prin a le spune tot ceea ce era interzis și abia după aceea îi lăsa să intre. Nu le dădea voie să se apropie prea mult de brazde. Când vreunul rupea vreo floare, se înroșea de furie și-l dădea afară din grădină, hotărât să nu-l mai primească niciodată. Devenise vestit pentru acest obicei al său. La el în grădină nu mai îndrăznea nimeni să rupă nici măcar o frunză.
Boschetele și tufișurile erau adevărate sălașuri pentru păsări. Le atrăgeau mai ales florile și fructele. Nu era o mare pierdere pentru Qiu Xian să fie lipsit de fructe, dar se necăjea tare rău când păsările ciuguleau bobocii gata să înflorească. Din acest motiv, bătrânul căpătă obiceiul de a pune orez și mei alături de flori, invitând astfel păsările să nu se mai atingă de flori. După ce mâncau pe săturate, zburătoarele ciripeau și se roteau cuminți, fără a mai strica vreo floare sau vreun boboc. Și an de an bătrânul culegea tot mai multe fructe mari și gustoase.
Pe unele le dăruia vecinilor, pe altele le vindea pentru a face rost de bani.
Vreme de cincizeci de ani florile i-au oferit numai plăcere. Ducea o viață cumpătată, simțindu-se minunat în mijlocul miilor de flori. Întreg satul îl respecta, numindu-l „bunicul Qui” sau „bătrânul grădinar”.
Într-un orășel din apropiere trăia pe atunci un tânăr pus pe fapte rele și negru la suflet, care se numea Zhang Wei. Venind dintr-o familie de nobili, se credea puternic și se purta urât cu oamenii cumsecade. Oricine nu i se supunea era vai de el. Urmat tot timpul de o ceată de bătăuși și scandalagii, într-o zi i se înfundă și dădu peste unul mai puternic decât el, care-i trase o chelfăneală zdravănă. Făcut de rușine, se retrase împreună cu oamenii săi la conacul pe care-l avea în sătucul supranumit Eterna armonie, nu departe de căsuța lui Qiu Xian.
Într-una din zile, plimbându-se beat prin sat, se apropie de grădina bătrânului și zărind arborii luxurianți, exclamă:
— O, ce splendoare! A cui este grădina?
— A unui bătrân poreclit „nebunul florilor”, se grăbi să-l pună în temă un slujitor, ca să-i fie pe plac.
— Da? Am auzit vorbindu-se că e un bun grădinar, că știe cum se cultivă florile. Deci aici locuiește? Păi, hai să intrăm un pic, hotărî Zhang.
— Bătrânul ăsta este cam ciudat, săriră cu gura însoțitorii. Nu dă voie nimănui să intre în grădină.
— Poate că altora, zise Zhang Wei, mie însă nu poate să-mi interzică să intru. Hai, bateți-i în poartă.
Era perioada bujorilor. Qiu Xian, care-și terminase treaba în dimineața aceea, stătea lungit sub un copac să se mai odihnească. Auzi bătăile puternice în poartă. Se ridică și merse să vadă cine a venit. Îl izbi imediat un miros puternic de băutură. Se trezi în față cu vreo cinci, șase găligani. Înțelese imediat care le era intenția. Le bară trecerea și-i întrebă încruntat:
— Ce vă aduce pe aici, tinerilor?
Zhang Wei sări primul:
— Ei, bătrâne, ce, nu mă mai cunoști? Sunt fiul nobilului Zhang, stăpânul conacului de aici din vecinătate. Ai multe flori rare și am venit să le văd.
— Tinere, n-am nimic interesant în grădină, doar câțiva piersici, pruni… Florile nici n-au înflorit încă.
Zhang Wei, cu ochii ieșiți din orbite, urlă la bătrân:
— Afurisit moșneag! Ce mare scofală dacă intră cineva să-ți vadă florile! Crezi că am venit să le mănânc?
— Tinere, nu-i nimic de văzut în grădina mea.
Mâniat la culme, Zhang Wei îl împinse puternic pe Qiu Xian, care-și pierdu echilibrul și căzu. Namilele năvăliră în grădină. Înspăimântat, bătrânul se ridică și-i urmă temător. Dintre toate florile din grădină doar bujorii erau în plină floare. Nu era însă vorba de specii obișnuite, ci de cinci varietăți dintre cele mai rare: „pagoda galbenă”, „fluturele de jad”, „ochiul dragonului”, „leul negru” și „leul cu cap roșu”. Bujorul este socotit regele florilor, iar bujorii aceștia erau cei mai frumoși.
Plantați în fața căsuței, bujorii lui Qiu Xian erau înconjurați de mici stânci artificiale. Înalți de doi și chiar trei metri, ei aveau niște flori superbe, de toate culorile. Zhang Wei se grăbi să se suie pe stânci, pentru a le savura parfumul. Bătrânul se împotrivi:
— Nu te cățăra, tinere! Uite-te la ei de la distanță!
Zhang Wei, destul de nemulțumit pentru faptul că-i fusese refuzată intrarea în grădină, se înfurie:
— Moșneag prăpădit, n-ai auzit niciodată de mine? Ai niște flori atât de frumoase și m-ai mințit că n-ai. Fie, treacă de la mine, pentru asta te iert. Dar acum iar începi să mă superi? Ce, se ofilesc florile dacă le miros și eu un pic? Poți să bombăni cât vrei, eu tot ce vreau o să fac.
Și astea fiind zise, începu să tragă florile spre el, și să le miroasă una câte una.
Retras ceva mai departe, Qiu Xian se străduia să-și mai domolească mânia. Spera că intrușii se vor duce cât de curând. Dar Zhang Wei zise cu obrăznicie:
— Nu se poate să ne bucurăm de acest peisaj fără băutură.
Și dădu ordin slujitorilor să-i aducă de îndată ceva de băut.
Atunci Qiu Xian zise:
— Tinere, este prea strâmt locul aici. Ar fi mai bine să vă duceți să beți la conacul dumneavoastră, vă rog tare mult.
Zhang Wei arătă spre pământ:
— Putem să ne așezăm aici jos, e foarte plăcut.
Qiu Xian stărui:
— Cum să vă așezați într-un loc atât de nepotrivit cu rangul dumneavoastră?
— Lasă că-i foarte bun locul, o să întindem și un covor, îl asigură Zhang Wei.
Curând, pe jos fu întins un covor, iar petrecăreții se așezară în cerc și începură să bea. Cu un aer triumfător, făceau un vacarm de nedescris. Bătrânul îi privea de alături supărat.
Zhang Wei, plin de invidie, îi zise lui Qiu Xian:
— Bătrâne, arăți ca un necioplit, dar ești un bun grădinar. Vino să bei cu noi!
Qiu Xian îl refuză cu tărie.
— Nu vrei să-mi vinzi mie grădina? îl iscodi Zhang Wei.
Văzând că lucrurile iau o întorsătură proastă, bătrânul îi răspunse:
— Grădina asta este viața mea, cum aș putea să o vând?
— Ce-mi pasă mie de viața ta? Vinde-mi grădina! Iar când vei ajunge un om fără căpătâi, vino să lucrezi la mine. Te vei ocupa de flori, ce zici?
Palavragii îi ținură și ei isonul:
— Ce noroc pe tine, bătrâne. Și ce frumos se poartă cu tine! Haide, arată-ți recunoștința!
În fața acestei batjocuri, Qiu Xian simțea că se sufocă de mânie, dar nu zise nimic.
— Ia te uită ce moșneag afurisit! strigă Zhang. Da sau nu, deschide odată gura, ce, ești mut?
— Răspunsul meu a fost răspicat. Ce vreți mai mult?
— Baliverne, moșule. Dacă o mai ții tot așa, te trimit la închisoare, amenință Zhang Wei.
Ajuns aici, Qiu Xian se gândi cum să scape.
— Dacă înălțimea voastră ține atât de mult să-mi cumpere grădina, trebuie să-mi dea măcar o zi de gândire. Nu se poate, încheia afacerea acum pe loc.
Petrecăreții aprobară:
— Are dreptate de data asta. Să venim mâine din nou.
Bețivanii se ridicară unul câte unul cu ajutorul slujitorilor. De teamă să nu-i rupă florile, Qiu Xian îi grăbi spre ieșire.
Dar ți-ai găsit! Țineau morțiș să rupă florile la plecare.
Se repeziră la ele și începură să le rupă cu sălbăticie. Bătrânul se strădui, dar nu mai putu să-i oprească. În numai câteva clipe, aveau brațele pline de bujori. Cu o durere fără margini Qiu Xian strigă:
— Mi-ați distrus toată munca! La ce bun să-mi mai târăsc viața asta nenorocită!
Și, cu capul înainte, se năpusti asupra lui Zhang Wei, pe care, beat cum era, îl răsturnă cu furie.
Petrecăreții aruncară florile și strigând ca nebunii se repeziră la bătrân. De teamă să nu-l omoare, unul dintre slujitori, care nu-și pierduse de tot capul, izbuti să-i potolească. Zhang Wei fu ridicat de jos. Furios pentru faptul că fusese trântit la pământ, el se răzbună pe flori, călcându-le în picioare. Qiu Xian se jeluia de mama focului. La vacarmul ce se făcuse, vecinii, sosiți în grabă la fața locului, rămaseră uluiți de cele ce le era dat să vadă. Printre ei erau și câțiva argați de-ai lui Zhang. Banda fu silită să iasă din grădină. Dar Zhang Wei tot nu se lăsă:
— Spuneți-i ticălosului ăsta bătrân să-mi dea grădina. Dacă nu, o să mai aibă de-a face cu mine!
Apoi, plin de ură, își chemă ciracii și părăsiră locul.
Dat fiind faptul că era așa de beat, amenințările lui nu fură luate în serios. Vecinii intrară în curte și-l ajutară pe Qiu Xian să se așeze pe prispa casei. Bătrânul continua să plângă, în timp ce unul dintre vecini, care-i păstra ranchiună pentru că nu-l îngăduise cândva în grădină, începu să-l vorbească de rău pe bătrân:
— Orice s-ar spune, e un nebun. A primit lecția pe care o merita.
Dar un altul, cinstit din fire, îl contrazise:
— Ia nu mai vorbi și tu așa fără noimă! Muncește tot anul la o asemenea grădină, iar plăcerea este de scurtă durată. Oamenii se bucură în fața florilor frumoase, dar nu întotdeauna își dau seama câtă muncă cer ele ca să arate astfel. Qiu Xian a trudit pentru bujorii ăștia, iar tu, în loc să-l compătimești, tot pe el îl condamni?
Bătrânului, fiindu-i milă de florile aruncate și călcate în picioare, începu să le strângă fir cu fir și să le mângâie ca pe niște copii.
— Dragele mele flori, rosti el cu ochii în lacrimi, toată viața mea nu v-am rupt măcar o frunză sau o petală. Cum de s-a putut întâmpla acum lucrul ăsta atât de îngrozitor?
În timp ce bătrânul, cuprins de o neasemuită tristețe, se jeluia, în spatele lui răsună deodată un glas dulce, liniștitor:
— De ce plângi, bunicuțule, ce s-a întâmplat?
Qiu Xian întoarse capul. Se trezi față în față cu o tânără necunoscută, nespus de frumoasă, îmbrăcată simplu, dar fermecător.
— Cine ești și de ce ai venit aici? o întrebă bătrânul.
— Bunicule, răspunse fata, locuiesc în apropiere. Mi s-a spus că ai bujori minunați și am dorit tare mult să-i văd. Dar, vai, ce păcat că acum zac toți la pământ…
Auzind-o vorbind despre bujori, Qiu Xian începu din nou să plângă.
— Bunicule, spune-mi ce te frământă?
Bătrânul îi povesti toate cele petrecute. Fata surâse:
— Spune-mi, n-ai dori ca toate aceste flori să se întoarcă acolo de unde au fost rupte?
Qiu Xian dădu din cap neîncrezător:
— Oh, te rog să nu-ți râzi de mine. Se poate oare ca florile odată rupte să se mai întoarcă pe ramuri?
— Da, bunicuțule, se poate, zise fata. Părinții mei m-au învățat să readuc florile la viață. Am reușit întotdeauna acest lucru.
Qiu Xian făcu o plecăciune adâncă.
— Bunicule, nu e nevoie să faci asta. Adu-mi mai bine un vas cu apă, te rog.
Qiu Xian plecă în grabă după apă. Pe drum îl chinuia o întrebare: „Are oare cu adevărat o asemenea putere sau își bate joc de mine?” Dar tot el își spunea: „N-am mai văzut-o niciodată și nu văd de ce ar glumi pe seama mea”. Se întoarse cât putu de repede cu apa. Dar fata nu mai era acolo, iar pe pământ nici urmă de flori rupte. Ramurile erau acum din nou pline de bujori înfloriți. Și dacă mai înainte florile erau toate de o singură culoare, acum avea în față flori de toate nuanțele, mai frumoase ca niciodată.
Qiu Xian își zise: „Fetișoara asta a făcut o adevărată minune”. Plin de recunoștință, începu să o caute prin toată grădina, dar nu o mai găsi nicăieri. Tare mult ar fi dorit să învețe și el să aibă asemenea puteri. „Să fi fost oare o zână care mi-a venit în ajutor?”
Știrea despre cele petrecute în grădina bătrânului se răspândi cu repeziciune. Tot satul ardea de dorința de a vedea minunea la fața locului, dar oamenii se temeau că Qiu Xian nu le va da voie să intre în grădină.
Qiu Xian era într-o mare încurcătură. După întâmplarea cu zâna i-a trecut prin minte să se ferească și mai mult de lume, dar, în aceeași seară, așezat în mijlocul straturilor de flori, hotărî altfel: „Egoismul și sihăstria mea mi-au adus întotdeauna numai necazuri. Dacă aș fi fost mai generos cu oamenii, n-aș fi avut atâtea neplăceri”. Începând din zorii celei de a doua zile, el lăsă poarta deschisă larg, să intre oricine dorea. Celor care veneau în grădină le cerea doar un singur lucru: să nu le atingă.
Fără să fi aflat încă nimic din cele întâmplate, Zhang Wei se fălea în fața alor săi:
— Ieri, netrebnicul ăla bătrân m-a trântit la pământ și n-am de gând să-l iert. Mă duc din nou să-i cer să-mi vândă grădina. Dacă e îndărătnic și de data asta, fac praf tot ce întâlnesc în cale.
Ciracii îi ținură isonul.
Pe drum Zhang Wei află știrea despre minunea petrecută în grădina bătrânului. Se îndoi de adevărul ei și spuse neîncrezător:
— Sunt sigur că bătrânul a născocit toată povestea asta numai ca să ne facă să-l lăsăm în pace.
Ajunseră în fața porții. Sătenii ieșeau liniștiți din grădină, minunați de frumusețea ce le fusese dat s-o vadă.
Zhang Wei ajunse în fața casei și încremeni de uimire. Florile, mai fermecătoare ca niciodată, străluceau de frumusețe.
— Grădina va fi a mea, fără să mai fie nevoie să o cer bătrânului, spuse Zhang Wei. Îl voi învinui pe Qiu Xian de vrăjitorie. Bătrânul va fi torturat și va trebui să mărturisească. Și apoi, când grădina va fi pusă în vânzare, cine va îndrăzni să o cumpere? Din toată zarva asta eu voi ieși câștigat.
Întreaga bandă a zurbagiilor fu încântată de vicleșugul la care se gândise Zhang Wei. Așa se și petrecură faptele.
După arestarea lui Qiu Xian, Zhang Wei și oamenii săi făcură o plimbare prin grădină, apoi încuiară poarta și plecară spre oraș.
Dar zâna îl ajută pe bătrânul grădinar și de astă dată.
— Sunt zâna Lacului de jad, îi spuse ea. Dragostea dumitale pentru flori m-a înduioșat și de aceea am spus florilor din grădină să se întoarcă pe ramurile lor. Dumneata iubești și aperi florile de o viață și prin această dragoste vei deveni nemuritor. De acum înainte nu te vei hrăni decât cu polen de flori; o să devii din ce în ce mai ușor și, în cele din urmă, vei ajunge să zbori asemenea unei petale.
Qiu Xian îi făcu o plecăciune, iar când se ridică, o zări pe zidul închisorii, chemându-l încetișor: „Vino cu mine!”
Între timp, Zhang Wei și haimanalele rămăseseră cu gura căscată când văzuseră iar grădina, pentru că acum nicio floare nu mai era la locul ei; o grămadă de petale și frunze pălite acoperea pământul.
Ca și data trecută, așternură un covor, se așezară cu toții roată și băură în neștire. Deodată se porni un vânt îngrozitor, care începu să ridice florile de pe pământ. Florile se înfiripau văzând cu ochii în fete frumoase și grațioase. Una din ele, îmbrăcată în roșu, îi spuse aprinsă de mânie:
— Locuim aici de zeci de ani. Bunicul Qiu ne-a iubit întotdeauna și a avut mare grijă de noi. Voi ați dat năvală, ne-ați distrus, iar pe binefăcătorul nostru l-ați aruncat în închisoare. A venit acum timpul să dați seama.
Prin fluturarea mânecilor foarte lungi, asemenea unor aripi uriașe, ele răspândiră pe dată un frig pătrunzător. Neisprăviții o luară la sănătoasa, strigând:
— Să ne salvăm, fraților, să scăpăm de aici!
Furtuna se potoli într-un târziu. În grădină se așternu iar o liniște adâncă. Bujorii erau din nou acoperiți de flori. Pe pământ nu se mai afla nici măcar o singură petală. După un timp, răufăcătorii, puțini rămași în viață, începură să caute prin grădină, dar nici urmă de Zhang Wei. Fusese spulberat de furtună.
După această întâmplare, într-o vară, când soarele strălucea pe cerul fără urmă de nori, iar bătrânul Xian stătea în mijlocul straturilor de flori, deodată începu să adie o briză și cerul se coloră în zeci de nuanțe. Se auzi o melodie duioasă, iar în văzduh se răspândi un parfum suav. Din înaltul cerului sosiră în zbor lin o pasăre fenix și o barză albă. De pe aripile lor coborî zâna florilor.
— Qiu Xian, de acum înainte te vei îngriji de toate florile din lume. Vei avea puterea să răsplătești pe cei care iubesc florile și să-i pedepsești pe cei care le distrug. Vei locui împreună cu noi și vei deveni nemuritor, după cum ți-am făgăduit.
Qiu Xian, căsuța și florile toate porniră în zbor după zâna florilor.
De atunci satul căpătă un nume nou: Paradisul celor o sută de flori.