E mult, foarte mult de atunci.
Pe vremea aceea era stăpân peste tot Cerul și Pământul un zeu foarte puternic. Și când fu aproape de moarte, zeul acesta împărți moștenirea lumii întregi între cei doi băieți și o fată pe care îi avea.
Fetei, pe care o chema Amaterasu, îi dădu Soarele; băiatului mai mare, numit Susanoo, îi dărui Marea, iar celui mai mic, Luna, fiindcă era de pe atunci o fire liniștită; chipul lui blând se poate vedea și azi când e lună plină.
Amaterasu fu fericită cu alegerea părintelui ei. Își luă numaidecât împărăția în primire, bucuroasă că poate face atâta bine oamenilor, animalelor și plantelor, cu căldura și lumina Soarelui.
Din toți trei, Susanoo nu fu de loc mulțumit cu moștenirea primită și se arătă foarte supărat cu Marea, partea ce-i venise lui.
— Dar ce? Eu să stau într-un loc umed și rece, în timp ce soră- mea se răsfață în căldură?
De necaz, se repezi pe Cer, dădu buzna în odaia frumoasă dinăuntru Soarelui, unde surioara lui învăța pe fetițe să țeasă pânză în fire de aur și de argint, se năpusti pe gherghefuri și pe război, le strică și le rupse firele, băgând groaza în bietele fete.
Amaterasu, înspăimântată, o rupse la fugă afară și se ascunse într-o peșteră din creierul munților.
Și cum se închise în peșteră, cum se cufundă toată lumea în întuneric beznă, că doar ea era Zeița Soarelui și putea să facă lumină ori întuneric după bunul ei plac. Ba, oamenii spuneau că lumina Soarelui izvorăște din ochii ei strălucitori.
Atunci ceilalți Zei rămași în întuneric au fost tulburați și deznădăjduiți. Ce să facă ei, să aducă iarăși lumina pe lume? S-au chibzuit în tot felul și iată ce au hotărât:
Și-au amintit că Amaterasu era din fire curioasă – că de! doar era femeie – și au pus pe o altă zeiță să danseze în fața peșterii unde se ascunsese Amaterasu; iar în jurul dănțuitoarei, ceilalți Zei au început să cânte și să râdă, ba au mai pus și pe cocoși să le dea ajutor.
Când a auzit atâta zgomot, Amaterasu, curioasă, a crăpat nițel intrarea peșterii, ca să vadă ce e. Zeii, care atâta așteptau, i-au pus în față o oglindă și i-au strigat:
— Uită-te aici, la această nouă zeiță, mai frumoasă decât tine!
Amaterasu, care vedea pentru prima oară o oglindă, nu și-a închipuit că ceea ce privea ea acolo nu era decât chipul ei răsfrânt în oglindă. Și, din ce în ce mai curioasă să vadă cum dansează noua zeiță, a ieșit afară.
Atunci, un zeu voinic, care se aținea la gura peșterii cu un bolovan cât toate zilele, a astupat repede intrarea, încât zeița, rămânând afară, n-a avut altceva de făcut decât să se întoarcă în odaia sa din Soare.
Iar pe fratele ei zeii l-au pedepsit, de teamă să nu mai facă vreo poznă, dându-l afară din lumea zeilor.
Bietul Susanoo, izgonit din Cer, a fost silit să se coboare pe pământ.
Aci, pe când se plimba pe marginea unei ape mari, zări pe un om bătrân și o femeie bătrână, țipând și plângând și îmbrățișând pe fata lor.
— Ce e? Ce vă bociți? întrebă Susanoo.
— Uite, spuse moșul, am avut opt fete; da’, vedeți dumneavoastră, lângă coliba unde locuim e o baltă și-n baltă șade un balaur grozav de mare.
— Un balaur cu opt capete, zise baba.
— Și în fiecare an o dată, balaurul iese de acolo și ne mănâncă câte un copil. Acu’ am mai rămas doar cu fata asta și azi e ziua când balaurul trebuie să iasă s-o înghită și pe ea.
Și bieții oameni se puseră iar pe plâns.
— Nu vă fie frică, le spuse Susanoo. Eu pot să vă scap fata. Uite ce să faceți: luați opt hârdaie mari, umpleți-le cu rachiu tare, puneți-le unul lângă altul, într-un loc, și plecați de acolo.
Oamenii așa făcură. Și abia isprăviră treaba, că și zăriră dihania apropiindu-se. Era așa de lungă, că de abia își târa corpul pe opt dealuri și opt văi.
Acu’ balaurul avea el opt capete, dar avea și opt nasuri, așa că pe fiecare nas îl gâdilă mirosul tare de rachiu. Băgă câte un cap în câte un hârdău și bău, și bău, până ce se îmbătă mort, de i se bălăbăneau balaurului cele opt capete somnoroase, amețite de băutură.
Când adormi bine, Susanoo, care atâta aștepta, se repezi cu sabia sa și îi tăie pe rând toate opt capete, iar pe urmă îi sfârtecă și corpul în bucăți.
Dar când să-i taie coada, ce să vezi, lucru de mirare! Sabia i se frânse în două. Și pentru că balaurul murise, de nu mai era nicio primejdie, se apropie mai bine să caute în coada balaurului și dădu de o sabie cum nu se poate mai frumoasă, împodobită cu pietre scumpe.
Când văzură moșneagul și baba dihania răpusă și singura lor fiică ce le mai rămăsese, vie și nevătămată, nu mai putură de fericire. Cu ei veni și fata să-i mulțumească, și cum era chipeșă și mândră, Susanoo o îndrăgi și se însură cu ea. Dar cu fata se purtă foarte blând, nu cum făcuse cu soru-sa.
Și locuiră fericiți la un loc cu părinții fetei. Iar când, după mulți ani, muri moșul și baba, și, mult mai târziu muri Susanoo cu nevastă-sa, sabia cu pietre prețioase rămase moștenire copiilor lor, și pe urmă nepoților și strănepoților, și tot așa din tată în fiu, până ce ajunse în mâinile Mikadoului 1, care o păstrează bine, ca pe cea mai scumpă comoară.
1 Nume dat de europeni împăratului Japoniei.
În românește de Ioan Timuș
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 5, 1967 [226-230]
