Într-un sat de la marginea unei păduri, trăia o fetiță blândă și harnică pe nume Zăpezica, alături de mama ei vitregă și fiica acesteia, o fată leneșă și răsfățată. Deși nu era copilul ei, mama vitregă o punea mereu pe Zăpezica la cele mai grele treburi: să măture, să spele, să adune lemne și să aibă grijă de animale. În ciuda tratamentului nedrept, Zăpezica nu se plângea niciodată. Era răbdătoare, ascultătoare și întotdeauna cu zâmbetul pe buze.
Într-o iarnă grea, cu zăpezi cât casa, mama vitregă a trimis-o pe Zăpezica în pădure să adune vreascuri. Fetița s-a rătăcit printre troiene și copaci înalți, în timp ce vântul rece îi tăia obrajii. Obosită și înghețată, s-a așezat pe o buturugă, încercând să-și încălzească mâinile. Atunci, din senin, a apărut în fața ei un bătrân cu barbă albă și lungă, îmbrăcat într-un cojoc gros de gheață. Era bunicul Îngheț, stăpânul iernii și al frigului.
Bunicul Îngheț a întrebat-o cu o voce joasă, dar blândă:
— Ți-e frig, copila mea?
— Da, dar sunt obișnuită… Nu mă plâng, a răspuns Zăpezica cu respect.
Impresionat de bunătatea și modestia fetiței, bunicul Îngheț a bătut de trei ori în zăpadă și, din senin, în jurul ei a apărut o căsuță mică, dar caldă, cu foc în sobă, mâncare caldă pe masă și o pătură pufoasă. A invitat-o înăuntru și a lăsat-o să se odihnească. A doua zi, înainte de plecare, i-a dat o cutie strălucitoare:
— Ai fost bună și răbdătoare. Meriți ceva frumos. Când ajungi acasă, deschide această cutie doar cu inima curată.
Zăpezica a mulțumit și s-a întors acasă, unde mama vitregă și fiica ei o așteptau nerăbdătoare. Când fetița a deschis cutia, din ea au ieșit bijuterii, haine frumoase și mâncăruri alese. Mama vitregă nu-i venea să creadă. Orbită de invidie, a trimis-o și pe fiica ei în pădure, sperând că va primi și ea același dar.
Dar fata cea leneșă, când a dat peste bunicul Îngheț, s-a comportat urât. A vorbit cu el cu dispreț, s-a plâns că îi e frig, dar nu a arătat nicio urmă de recunoștință sau bun simț. Cu toate acestea, bunicul Îngheț a chemat același vânt și a apărut căsuța. Fata a fost invitată înăuntru, dar s-a purtat nepoliticos, cerând cu aroganță daruri și spunând că i se cuvinte mai mult decât Zăpezicăi.
La plecare, bunicul Îngheț i-a dat și ei o cutie, dar când fata a ajuns acasă și a deschis-o, din cutie au ieșit doar vânturi reci, cenușă, broaște și lilieci, care au umplut casa de groază. Atunci mama vitregă a înțeles că bunătatea nu se răsplătește cu lăcomie, iar inima rea nu primește nimic frumos în dar.
Povestea se încheie cu Zăpezica rămasă alături de oameni care au ajuns să o respecte, iar bunicul Îngheț pleacă înapoi în regatul său de gheață, păstrând echilibrul iernii și răsplătind doar sufletele curate.
Interpretare (pentru înțelegere mai profundă)
Povestea transmite o lecție importantă despre bunătate, răbdare și modestie. Deși Zăpezica era tratată nedrept, nu și-a pierdut niciodată omenia. Prin contrast, fata cea leneșă și răsfățată primește ce merită, subliniind că nu poți cere răsplată dacă nu ai un comportament demn. Bunicul Îngheț, deși simbol al iernii și al frigului, acționează ca un spirit justițiar, care aduce echilibru și dreptate. Povestea este plină de simboluri, iar căsuța caldă apărută din senin este o metaforă a răsplății divine pentru sufletele pure.