Într-o zi, tatăl și fiul se grăbeau să ajungă mai repede la târg. Tatăl mergea călare pe măgar, iar fiul mergea pe jos în urma măgarului, ținând în mână biciușca.
Văzându-i, un trecător spuse:
— Ce inimă are omul ăsta, el stă liniștit pe măgar și lasă copilul să alerge după el?!
Auzind aceasta, bătrânul s-a dat repede jos, a pus a pus copilul pe măgar și a început el să alerge după măgar. După foarte puțin timp au auzit iar oamenii vorbind:
— Ia te uită, un copilandru nu poate să meargă pe jos și-l lasă pe sărmanul bătrân să se chinuie. Vai de mine, de când lumea n-am mai pomenit așa ceva!
„Da, desigur, are dreptate – gândi bătrânul – nu-i bine nici așa”.
— Treci tu, fiule, puțin mai în față, ca să pot urca și eu.
Abia porniră din nou la drum, că iar auziră oamenii vorbind și râzând în hohote:
— Ia uitați-vă, ce oameni mari pe un măgar atât de mic! Nu vor ajunge la capătul drumului și măgarul o să-și dea sufletul de atâta greutate.
„Of, of!” oftă bătrânul și-l coborî pe copil, mergând amândoi în spatele măgarului.
După puțin timp a auzit iar:
—Vai, ce oameni proști, au animal și merg pe jos!
Bietul tată și fiul, exasperați de comentariile oamenilor, nu mai știau ce să facă. În cele din urmă hotărâră să lege patrupedul ca o cobiliță și să-l ducă așa până la târg. Fiul mergea înainte cu măgarul în spate.
În curând s-a făcut întuneric, măgarul mergea tot mai greu, iar ei, obosiți, de abia mai vedeau să meargă și strigau:
— Dați-vă la o parte, trece animalul!