Un vânător colindă o zi întreagă și nu reuși să vâneze decât un fazan. Se întoarse în oraș cu fazanul în tolbă.
— Ce ai, omule, în tolbă? întrebă un trecător. Ce pasăre e aia?
Văzând că trecătorul nu recunoaște un fazan, vânătorul îl păcăli.
— Cum, nu cunoști? E o pasăre-Foenix.
— Ei, nu mai spune, se miră trecătorul. De mult auzisem eu de existența acestei păsări miraculoase. Dar, de văzut, nu văzusem niciodată. Ia să văd și eu cum arată! Aș îndrăzni să vă întreb dacă nu cumva o vindeți.
— Dacă ai buzunarele pline, poate să stăm de vorbă, răspunse vânzătorul.
Trecătorul scoase zece leani argint și-i întinse vânătorului, rugându-l să-i dea în schimb pasărea.
Văzând atâta bănet, vânătorul începu să se codească. Nu-i venea să creadă, gândindu-se că celălalt glumește: cum să dea zece leani pe-o pasăre rănită?
— Parcă nu prea aș vinde-o, zise el.
Dar trecătorul insistă. Mai adăugă încă zece leani și-i luă pasărea, lăsându-l pe negustor cu gura căscată și cu banii în mână.
E locul să spunem că omul nostru, cumpărătorul, avea de mulți ani un gând tainic, un vis al său. Știind că pasărea-Foenix aduce fericirea deplină, voia să-i dea în dar împăratului o asemenea pasăre.
Chiar în aceeași zi, începu să s-o pregătească pentru a merge la împărat. Pusese fazanul într-o cușcă și nu se mai uită la el.
A doua zi de dimineață, găsi pasărea moartă. Îl cuprinse o mare jale. Nu-i părea rău după banii aruncați. Nici nu se gândea la asta. Dar regreta foarte mult că n-a apucat să-i ducă pasărea-Foenix împăratului. De supărare se îmbolnăvi și căzu la pat.
Vestea se împrăștie ca vântul. În scurt timp, toată țara află că acel om avusese o pasăre-Foenix, că voise s-o dăruiască împăratului.
Află și împăratul și fu foarte impresionat.
repovestită de Li Yu-Gi
Povești nemuritoare nr. 18, Editura Ion Creangă, București, 1975
