Într-o buna zi, un ţăran s-a dus ca de obicei la cuibarul gâştei sale şi a găsit un ou tot galben şi strălucitor. Atunci când l-a ridicat în mână, a observat că era greu precum plumbul şi era cât pe ce să îl arunce, gândindu-se că cineva i-a facut o farsă. S-a mai gândit însa înca o data şi a luat oul cu el acasa şi, în curand, a aflat că era un ou cu totul şi cu totul din aur.
În fiecare dimineaţă găsea în cuibarul gâştei câte un astfel de ou, şi, nu după multă vreme, prin vânzarea ouălor de aur, a ajuns să fie bogat. Pe măsură ce devenea mai bogat creştea însă şi lăcomia lui. Ţăranul devenit un mare bogătaş ar fi vrut să aibă grămezi întregi de aur, parcă îşi pierduse minţile. Nu ar fi dat nici cel mai mic bănuţ unui sărac şi în fiecare noapte nu visa altceva decât aur şi aur.
Aşa s-a făcut că, în cele din urmă, gândindu-se că va putea să ia deodată tot aurul pe care i-l putea da gâsca, a omorât-o şi i-a desfăcut burta, dar nu a găsit nimic. Ca prin farmec, odată cu moartea gâştii au dispărut şi celelalte ouă de aur. Omul lacom a rămas şi fără gâscă şi fără ouăle de aur.
Lăcomia adesea se întinde mai mult decât îi este plapuma şi aduce paguba.