Odinioară, cu multă vreme în urmă, pe cer era numai soare, nici lună, nici stele.
Când se însera, pretutindeni era un întuneric de-l tăiai cu cuțitul. Deodată, într-o seară, a apărut pe cer luna, care ardea ca jăratecul, de o formă ciudată, cu multe colțuri, nici pătrată, nici rotundă, aducând cu o stâncă rostogolită din munți în timpul unui uragan. Razele ei erau fierbinți ca sulițele înroșite în foc.
Grânele s-au uscat, oamenii s-au moleșit din cauza căldurii. Toată noaptea oamenii se foiau de căldură și nu puteau să doarmă.
— Nu ne trebuie o lună atât de fierbinte. Suntem aproape pieriți din pricina razelor pe care le împrăștie, se văitau necontenit oamenii și nădușeala curgea pe ei în râuri.
La poalele Muntelui de Piatră locuia o tânără pereche. Soțul, Ia La, era un foarte bun arcaș, care vâna mai ales în munți. Soția sa, Ni A, țesea frumos mătasea acasă. Ni A, văzând că luna e atât de ucigătoare, zise soțului ei:
— Ești un arcaș bun, trage în lună să ne salvezi pe toți!
Ia La, bătându-se în piept, a luat arcul și săgețile și s-a cățărat pe vârful Muntelui de Piatră. Scrâșnind din dinți, a prins curaj, a potrivit săgeata, a întins arcul și a tras în lună. Dar săgeata n-a ajuns până la lună. A tras cu o sută de săgeți și nici una n-a ajuns până acolo. Când a terminat săgețile, a ridicat ochii spre cer, privind luna arzătoare și apoi a privit la poalele munților lanurile uscate, oamenii gălbejiți și a oftat adânc.
Deodată s-a deschis în spatele lui o stâncă și s-a ivit un moșneag cu barba albă, care i-a spus:
— În Muntele din Sud este un tigru uriaș, iar în Muntele din Nord este un cerb mare. Dacă vrei să devii puternic, trebuie să mănânci carne de tigru și de cerb. Din coada tigrului să-ți faci arc, din vinele tigrului, corzi, din coarnele cerbului, săgeți, și atunci vei izbuti să faci orice vei vrea cu luna.
După ce a zis acestea, moșneagul s-a strecurat în stâncă, care s-a închis îndată în urma lui.
Ia La a înțeles cuvintele moșneagului, s-a întors acasă și s-a sfătuit cu soția sa cum să pună mâna pe tigru și pe cerb.
— Ești un bun arcaș și poți să vânezi tigrul și cerbul și să i aduci acasă.
Soțul i-a răspuns cu mâhnire:
— Am tras cândva în tigrul uriaș din Muntele din Sud și în cerbul din Muntele din Nord, însă pielea lor este groasă și tare, iar săgeata n-o poate străpunge. Ar putea fi prinși cu plasa, dar unde să găsești o plasă atât de mare și de rezistentă?
Ni A s-a gândit ce s-a gândit și trecând mâna prin părul ei lung, a zis:
— Din părul meu am să împletesc o plasă.
Și îndată și-a smuls părul. Atunci s-a întâmplat ceva ciudat – părul a crescut iar frumos ca mătasea de borangic.
Amândoi fără răgaz, zi și noapte, au împletit plasa. Au împletit treizeci de zile o plasă mare, care se putea strânge. Cu plasa s-au dus la Muntele din Sud și au aruncat-o în fața vizuinii tigrului. Când tigrul a vrut să iasă din vizuină, după hrană, a fost prins în plasă. Fiara se zbătea și răgea atât de tare, de se cutremurau munții și văile.
Cu sulițe de fier au înțepat ochii tigrului, cu toporul i-au spart capul și l-au adus acasă.
Au pornit apoi spre Muntele din Nord, la vizuina cerbului și l-au prins în același chip.
Ia La, după ce a mâncat carne de tigru și de cerb, a devenit mai puternic. Din coada tigrului și-a făcut arc, din coarnele cerbului săgeți și apoi s-a suit pe vârful muntelui.
A potrivit săgeata, a întins arcul, a ochit și a tras în lună cu toată puterea.
Imediat din lună au ieșit flăcări. Flăcările s-au răspândit pe tot cerul și s-au transformat în stele.
Săgeata din coarne de cerb, care atinsese luna, a venit înapoi în mâinile sale. Ia La a pus-o din nou în arc, a întins arcul și a mai tras o dată. A tras de o sută de ori și toate colțurile lunii au căzut, umplând cerul cu stele.
Luna a devenit rotundă ca o roată și se rostogolea pe cer, dar razele ei împrăștiau tot aceeași căldură pe pământ. Grânele erau tot atât de pârjolite și oamenii tot atât de gălbejiți și vlăguiți. Ia La s-a întors mânios acasă cu arcul, zicând soției:
— Ni A, ce facem, razele lunii sunt tot atât de fierbinți, trebuie să găsim ceva ca să le domolim.
Ni A tocmai țesea un tablou vesel. În tablou era o casă frumoasă și în fața ușii un arbore de camfor, pe pajiște o turmă de oi și mulți iepuri albi. La umbra arborelui de camfor, țesuse chipul ei și se pregătea să țeasă și chipul bărbatului ei.
Când auzi că el are nevoie de ceva cu care să acopere luna, a spus:
— Ia acest tablou, înfășoară în pânza lui săgeata din coarnele cerbului și trage în cer, ca să acoperi luna.
Ia La a înfășurat îndată săgeata, s-a cățărat din nou pe munte, a tras în lună și a acoperit-o. Acum razele lunii nu mai erau atât de fierbinți, căldura ei era slabă și blândă.
Oamenii de la câmpie râdeau de bucurie.
Ia La de pe vârful muntelui privea luna râzând. Deodată a văzut că tot ce era în tabloul nevestei sale, Ni A, arborele de camfor, oile și iepurii, toți prinseseră viață.
Ni A din lună a făcut cu mâna și atunci Ni A din poarta casei a plutit încet spre cer, a intrat în lună și cele două Ni A au devenit una.
Ia La a văzut din vârful muntelui pe Ni A zburând spre lună, s-a neliniștit atât de tare, de i s-au înmuiat picioarele și a trebuit să se așeze pe o piatră. A ridicat ochii spre lună și a strigat cu voce tare:
— Ni A, de ce n-ai țesut pe tablou și chipul meu? Ni A, coboară! Ni A, coboară!
Ni A din lună era atât de necăjită, că nu mai știa ce să facă. Și-a împletit părul într-o coadă, iar când luna a ajuns deasupra vârfului de munte Ni A și-a plecat capul și și-a lăsat cosița în jos pe vârful muntelui. Ia La s-a prins de coadă și s-a cățărat în lună.
De bucurie, soții și-au strâns mâinile.
De atunci Ni A stă la umbra arborelui de camfor, țesând pe mătase. Ia La pe pajiște păzește oile și iepurii. Viața le este foarte fericită. Dacă nu credeți, priviți la lună și veți zări chipurile lor.
repovestire de Li Iu Giu și Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 8, Editura Ion Creangă, București, 1974