Au fost odată doi frați. Fratele mai mare era căsătorit, iar fratele mai mic era încă holtei. După ce le-au murit părinții, fratele mai mare a devenit capul familiei. Fratele mai mic, care era foarte harnic, locuia, mânca și lucra în casa fratelui mai mare. Fratele mai mare era zgârcit, ținea socoteală altora și astfel s-a îmbogățit, a făcut avere, încât grânele din hambarul său nu se mai terminau și avea tot ce-și dorea.
Se purta rău cu fratele mai mic, întotdeauna îi arăta că e nedorit la el în casă, îi spunea vorbe urâte, îl privea încruntat și-l gonea.
Fratele mai mic, nemaiputând răbda, a plecat de acasă. N-avea nimic altceva la el decât un cuțit și o frânghie. În fiecare zi se ducea în munte după surcele, pe care le vindea ca să aibă din ce trăi. De fiecare dată, când se înapoia din munte cu surcele, trecea pe lângă o stâncă, pe care punea sarcina cu lemne și se așeza ca să se odihnească puțin.
Într-o zi, de-abia șezu, că stânca începu să vorbească:
— Of, flăcăiașule, de ce pui întotdeauna pe mine povara de surcele, care mă apasă?
Fratele mai mic i-a istorisit viața lui, zicând:
— N-am încotro, doar trăiesc din vânzarea surcelelor.
Atunci stânca i-a spus:
— Dacă este așa, ia un pumn de praf de aur din gura mea. Hai, ia!
Fratele mai mic, bucuros, a luat un pumn de praf de aur, s-a întors acasă, și-a cumpărat unelte, a cumpărat o vacă și un rând de haine bune.
Fratele mai mare nu mai putea de invidie și l-a întrebat pe fratele mai mic:
— De unde ai luat atâți bani? Cum de te-ai îmbogățit dintr-o dată?
Fratele mai mic i-a povestit fratelui mai mare din fir-a-păr cum a căpătat praful de aur și cum a cumpărat lucrurile. Fratele mai mare, după ce l-a ascultat, s-a întors acasă în grabă, a găsit un cuțit și o frânghie și a plecat la munte după surcele. Cu o legătură cu surcele a mers zilnic pe drumul care mersese fratele său mai mic, a pus legătura cu surcele pe stâncă și s-a așezat să se odihnească.
Stânca i-a strigat cu mânie:
— Acum câteva zile ai luat un pumn de praf de aur, trebuie să-ți fie de ajuns, de ce vii să mai strângi surcele?
— Nu eu am venit după surcele acum câteva zile, dar sunt la fel ca el. Fratele meu mai mare nu se poartă bine cu mine, zise omul, care știa ce spusese fratele său mai mic. N-am nici o avere și trăiesc din vânzarea surcelelor.
— Dacă este așa, ia și tu un pumn de praf de aur.
Fratele mai mare, bucuros, a întins amândouă mâinile să ia aur, dar stânca i-a prins mâinile și nu putea în nici un fel să le scoată. Oricât s-a zbătut, a fost în zadar. Neputând să se întoarcă acasă, soția și copilul îi aduceau în fiecare zi demâncare.
Au trecut multe zile, toate bucatele de acasă îi fuseseră aduse lui și soția nu mai știa ce să facă. Într-o zi a venit cu mâinile goale, iar el a început s-o ocărască:
— Ce femeie fără suflet ești! De ce nu mi-ai adus demâncare? Unde sunt bucatele noastre?
Soția, neavând încotro, i-a zis:
— Nu mai avem nici un bob, le-ai mâncat pe toate. Dar dacă ți-e foame rău, să te alăptez.
Atunci el a întins capul ca să sugă.
Văzându-l în ce hal a ajuns, stânca nu s-a mai putut stăpâni și a izbucnit în hohote de râs:
— Ha! Ha! Ha!
Râzând, a deschis gura și astfel omul a folosit acest prilej ca să-și scoată mâinile din încleștare.
Iată, ce fel de oameni mai există și pe lumea asta.
repovestire de Li Iu-Giu și Olga Stratulat
Povești nemuritoare nr. 8, Editura Ion Creangă, București, 1974
