Era odată o pădure atât de întinsă, încât, dacă intrai în ea, nu mai apucai să ieși zile și nopți în șir. În acea pădure creșteau tot felul de copaci: brazi cu frunză verde tot anul, arțari cu frunză roșie toamna, stejari falnici și multe alte feluri de copaci. Ce să mai vorbim! Dacă ai fi stat să numeri toți copacii, ai fi tot numărat trei zile și trei nopți, și tot n-ai fi terminat. Cel mai bătrân copac din pădurea asta, un dafin, avea crengile răsucite ca un dragon, iar în tulpina lui se afla o scorbură de mărimea unei odăi, în care trăia duhul pădurii. Din crengile uscate și parfumate ale copacului, duhul pădurii își făcuse un pat; din iedera care se cățărase pe copac, își făcuse perdea la ușă .
În vremea asta, departe de acea pădure, la marginea unui sătuleț, era un ulm în care se așeza din când în când o Pasăre de aur, tare gureșă și jucăușă. Alături de copac locuiau două familii despărțite între ele numai de un zid subțire. În familia din partea de apus a copacului, săracă lipită pământului, trăia Liu Ciuntien cu nevasta și cu o bătrână de vreo 80 de ani. În fiecare noapte, la a cincea bătaie , Liu Ciuntien și nevastă-sa se trezeau și porneau moara de apă să macine, ca să prepare tou fu . Ei se mulțumeau cu coaja și resturile de la soia, iar brânza o vindeau și cu banii dobândiți cumpărau hrană pentru bătrână. În familia din partea de răsărit a copacului, familie cu stare, trăia Uang Iufăng și nevasta lui, care aveau și ei o bătrână de vreo 80 de ani, surdă și oarbă, neputând nici să se dea jos din kang .
Uang Iufăng și nevastă-sa se ocupau cu strângerea dijmei și urmărirea datornicilor și nu aveau altceva de vorbit decât despre bani. Cât despre bătrână, amândoi socoteau că prăpădesc mâncarea pe ea și-i doreau moartea.
În anul acela, pe vremea când arborii se îmbrăcau cu frunze verzi-gălbui, bătrâna lui Liu Ciuntien se îmbolnăvi de o boală grea. Cei doi fură cuprinși de îngrijorare și, din toată sărăcia lor, strânseră câțiva galbeni pentru leacuri. Liu Ciuntien își vându și hainele de pe el, nevastă-sa renunță și ea la acul ei de păr, dar leacurile nu-i ajutară bătrânei și aceasta muri. Liu Ciuntien avea mustrări de cuget că nu-i putuse dărui bătrânei nicio zi fericită, deși aceasta cu mari sacrificii îl crescuse mare. Amândoi soții își simțeau inima de parcă le era smulsă din piept și plângeau în hohote.
În timpul acesta, vântul se opri și începu să plouă. Ramurile copacului se aplecară și Pasărea de aur văzu și auzi totul. Înduioșată, își deschise, ciocul de parcă ar fi vrut să plângă și ea și, nemaiputându-și stăpâni durerea, zbură din copac, pierzându-se în ploaia măruntă.
Zbură, zbură Pasărea de aur, până ce ajunse la pădurea cea întunecată și se așeză în vârful unui dafin. Vântul începu atunci să bată și ploaia se opri.
Frunzele copacilor străluceau ca poleite; salcia cea bătrână își lăsă la o parte coaja albă, dând la iveală verdele fraged. Cucul începu să cânte, cocoșul sălbatic să zboare, dar lacrimile din ochii Păsării de aur nu se mai uscau. Norii se împrăștiară, soarele răsări, iarba din pădure strălucea perlată de stropii de rouă, iedera de pe copaci își deschisese florile ca niște fluturași, apa se scurgea picătură cu picătură de pe frunze. Albinele și fluturii zburau din floare în floare. Pasărea cea neastâmpărată, tristă încă, nu se putu opri să nu se ducă să ciugulească florile de iederă. Ciugulea, ciugulea și lacrimile-i curgeau. Dar deodată florile de iederă se mișcară și perdeaua din gura scorburii fu dată la o parte. Din scorbură ieși un bătrân cu fața blândă și o barbă lungă, albă. Părul strălucitor îi cădea peste sprâncene întocmai ca moțul unui cocor. Avea fața roșie și ochii jucăuși ca de copil. Era duhul pădurii.
— Trăiesc în pădurea aceasta de zeci și sute de ani, dar, zău, n-am văzut niciodată o pasăre plângând, îi spuse el. Oamenii spun că păsările nu pot plânge. Pasăre de aur, tu de ce plângi oare?
— Bătrâne duh, îi răspunse Pasărea, am văzut astăzi un lucru care mi-a frânt inima și atunci cum să nu plâng?
Și-i povesti cât de sărac era Liu Ciuntien, cum aveau grijă de bătrână, cum bătrâna s-a îmbolnăvit, cum i-au cumpărat leacuri și cât de îndurerați au fost când aceasta a murit. Apoi mai adăugă:
— Bătrâne duh, Liu Ciuntien și nevastă-sa sunt doi oameni nemaipomenit de buni. Nu sunt mulți la fel.
Îngândurat, duhul răspunse:
— Pasăre mică, nu poți să-ți dai seama dacă un om este bun numai din atât. Să vezi dacă un om e bun sau rău, trebuie să-l supui la mai multe încercări.
— Nu, duhule, e așa cum îți spun eu, zise Pasărea de aur. Du-te neapărat să-i vezi și te vei convinge.
Duhul pădurii se prefăcu atunci într-o bătrână negricioasă și zbârcită, cu niște haine petic peste petic și plecă să-i vadă pe cei doi.
După ce o îngropaseră pe bătrână, Liu Ciuntien și nevastă-sa se întorseseră acasă și erau așa de îndurerați, că nu se atinseseră de mâncare. Ridicând capul, au văzut o bătrână slabă de-o bătea vântul, care ședea în ușa lor. Bătrâna le ceru ceva de mâncare. Liu Ciuntien îi aduse ce aveau mai bun în casă, iar nevastă-sa își arătă mila față de ea întrebând-o dacă nu este ostenită. Bătrâna răspunse:
— Sunt singură și n-am pe nimeni, n-am ce să mă fac! Unde voi cădea, acolo voi muri și eu.
Văzând-o pe bătrână, Liu Ciuntien își aminti de mama lui care murise și, gândindu-se că nici bătrâna aceasta n-a avut parte de zile bune, îi zise, cu căldură în glas:
— Mătușică, dacă nu te sperii de sărăcia noastră, rămâi la noi.
Apoi nevasta lui adăugă:
— Rămâi în locul bătrânei noastre care a murit de curând.
Bătrâna se învoi să rămână la ei.
Și Liu Ciuntien și nevastă-sa se purtau cu bătrâna cum se poate mai bine.
— Bătrânii și copiii sunt la fel, trebuie feriți de greutăți, ziceau ei de multe ori.
Bătrâna, văzând cum cei doi se zbat cu tot felul de greutăți, ziua și noaptea, nu mai vru să stea cu mâinile în sân și-i ajută să facă tou fu. Tinerii, de câte ori se așezau la masă, o lăsau întâi pe bătrână să se sature. Nevasta îi spunea bărbatului, fără să audă bătrâna:
— Bătrânii își trag puterea din mâncare. Noi, ăștia mai tineri, putem răbda de foame.
Cei trei se zbăteau în mari greutăți, dar se înțelegeau de minune.
Trecu așa un an, trecură doi, Liu Ciuntien și soția lui se simțeau din ce în ce mai legați de bătrână. Cel de-al treilea an era pe sfârșite, când bătrâna îi chemă pe cei doi și le spuse:
— Dragii mei, astăzi trebuie să plec.
Tinerii nu se gândiseră niciodată că s-ar putea întâmpla una ca asta și începură să se văicărească:
— Măicuță, măicuță, spune-ne unde am greșit față de dumneata, sau suntem prea săraci? Oare cu ce te-am supărat, de vrei să pleci din casa noastră?
Bătrâna dădu din cap și le răspunse:
— Nu mai vorbiți prostii! Alături de voi, zilele amare mi se par ca mierea. Supărată să fiu și lângă voi îmi găsesc liniștea. Dar nu pot să mai rămân aici și astăzi va trebui să plec.
Liu Ciuntien mai încercă încă o dată s-o oprească pe bătrână, spunându-i:
— Măicuță, după ce vei pleca de aici, casa noastră va fi goală. Spune-ne cel puțin unde să te căutăm?
Cu lacrimi în ochi, nevasta lui Liu Ciuntien zise și ea:
— De trei ani de zile suntem împreună și la bine, și la rău. Acum, dacă pleci, noi ce-o să facem?
Bătrâna se gândi ce se gândi și spuse:
— Dragii mei, oricum eu trebuie să plec. Aduceți-mi niște pământ de la rădăcina copacului cel mare și vă voi face un chip ca al meu. Atunci când vă va fi dor de mine, să priviți chipul.
Văzând că nu mai au cum s-o oprească pe bătrână, săpară la rădăcina copacului și-i aduseră pământul cerut. Bătrâna începu să-l frământe, murmurând:
— Am stat trei ani în casa lui Liu Ciuntien. N-am ce să le las drept amintire decât această păpușă de lut, care să scuipe galbeni.
Bătrâna se făcu nevăzută, iar păpușa începu pe dată să scuipe bani. Abia acum înțeleseră ei că bătrâna fusese un duh. Viața în casa lor deveni din ce în ce mai îndestulătoare. Vecinii de la răsărit începură chiar să se mire. Înainte, socotind că familia lui Liu Ciuntien este săracă, n-au catadicsit să le facă vreo vizită. Acum, însă, din te miri ce, găseau motiv să-i viziteze.
Într-o zi, după ce iscodiseră cu privirea peste tot, dădură de păpușa de lut, care scuipa bani. Curioși, întrebară:
— De unde aveți minunea asta?
Liu Ciuntien, care nu mințea niciodată, le spuse tot adevărul.
După ce Uang Iufăng se întoarse acasă, luă o frânghie și, ajutat de nevastă-sa, o spânzură pe bătrâna lor. Acum erau fericiți că au o gură mai puțin la masă și că în curând vor avea și ei o păpușă de lut. Se așezară în curte și începură să jelească. Dar erau așa de prefăcuți, că începu să bată vântul care le duse cuvintele până departe, iar soarele se îngălbeni de furie.
Pasărea de aur văzuse și auzise tot. Supărată, își deschise ciocul și, nemaivrând să asculte plânsetul prefăcut, zbură din copac drept către duhul pădurii.
Vântul bătea din ce în ce mai tare și Pasărea de aur abia de mai putea să zboare. Cu greu ajunse la dafin și se așeză pe o crenguță, dar vântul o zvârli de acolo și ea începu din nou să zboare. Apoi reuși să se prindă de o ramură, dar vântul năvalnic frânse ramura și smulse penele păsării. Ea încercă atunci să se agațe de iedera din copac, dar și aceasta își strânsese frunzele. Vântul o arunca dintr-o parte în alta. Deodată, Pasărea de aur simți că a căzut; însă n-o durea nimic, căci o prinsese în brațe duhul pădurii. Cu blândețe, acesta o certă:
— Pasăre mică, de ce zbori pe vântul ăsta? Ce treabă grabnică te-a trimis la mine? Știi bine că i-am făcut fericiți pe cei doi tineri cumsecade. Acum ce mai vrei?
În grabă mare, Pasărea de aur spuse:
— Bătrâne duh, sunt supărată de nu-mi văd capul! Am venit într-un suflet să-ți spun ce am mai văzut și, când vei afla, n-ai să mă mai cerți.
Și îi spuse tot ce mai văzuse și mai auzise.
Tăcut, bătrânul duh încruntă din sprâncene, ca și când ar fi plănuit ceva, apoi, într-un târziu, spuse:
— Orice ai spune, eu nu cred că în lume pot fi asemenea oameni.
— Dacă nu mă crezi, du-te și-ai să vezi cât de răi și de lacomi sunt cei despre care tocmai ți-am vorbit, îl îndemnă Pasărea.
— Bine, mă duc să mă conving.
Și iarăși duhul pădurii se prefăcu într-o bătrână slabă și peticită și porni la drum.
În curând ajunse la casa lui Uang Iufăng. După се-și îngropaseră mama, Uang Iufăng și nevastă-sa așteptau să se ivească bătrâna cea sfântă și ba mai vărsau câte o lacrimă, ba își mai aruncau ochii pe drum, în așteptarea ei.
Dintr-o dată apăru din mijlocul unei vântoase o bătrână tare slabă și peticită, care se opri în dreptul porții lor. Nevasta lui Uang Iufăng tocmai se pregătea s-o alunge, când el o opri; își aminti că păpușa de lut care scuipa galbeni, din casa lui Liu Ciuntien, semăna leit cu această bătrână.
— Bătrânico sfântă, vino în casă la noi și ai să primești mâncare mai bună decât în casa lui Liu Ciuntien.
Bătrâna însă, dând din cap, răspunse:
— Nu sunt deloc o bătrână sfântă, cum îți închipui, ci o biată bătrână săracă. Fă-ți dar pomană cu mine și dă-mi un castron de orez, să-mi potolesc foamea.
Nevasta lui Uang Iufăng se duse în casă după castronașul cu orez, mormăind:
— De unde naiba s-a mai ivit și pacostea asta de bătrână pe care acum trebuie să o tratăm ca pe o „sfântă”?
Și începu să caute până găsi niște orez care era pregătit pentru porci; pe acesta i-l dete.
— Bătrânico, îi zise apoi Uang Iufăng, la vârsta asta n-ar trebui să mai umbli de colo-colo.
— N-am pe nimeni pe lume, răspunse bătrâna. Unde oi cădea, acolo oi muri și gata.
Auzind spusele bătrânei, Uang Iufăng se bucură nespus, găsind în ele asemănare cu răspunsul dat lui Liu Ciuntien; apoi, adăugă:
— În casa noastră avem destule camere, rămâi să locuiești la noi.
Fără să scoată o vorbă, bătrâna intră în curte cu Uang Iufăng. Era ora mesei și-n fiecare zi la această oră cei doi se ospătau în toată legea. O duseră pe bătrână într-o cameră goală, iar ei se așezară la ospăț. După ce mâncară și băură pe săturate, îi duseră și bătrânei ce mai rămăsese de la masa lor.
Astfel a mâncat bătrâna prima oară în acea zi în casa lui Uang Iufăng. La fel și a doua oară. Cei doi nu se gândeau decât la păpușa de lut care scuipă bani. Nevasta lui Uang chiar îi spuse acestuia:
— Vezi să n-o hrănim degeaba pe amărâta asta de bătrână!
Uang Iufăng se gândi ce se gândi, apoi, bătând din palme, spuse:
— Bun, m-am gândit la ceva.
Și-i spuse la ce se gândise.
Auzind despre ce este vorba, nevastă-sa se bucură și mai mult. Apoi se furișară amândoi în camera bătrânei. Aceasta adormise deja, dar ei o treziră.
— Bătrânico, îi spuse Uang Iufăng, dacă într-adevăr dumneata ești acea bătrână sfântă pe care o așteptam, fă-ne un om din lut care să scuipe bani, și atunci vei fi în grija noastră timp de trei ani.
Speriată, bătrâna se uită la unul și la altul, dar nu scoase niciun cuvânt. De ciudă, nevasta lui Uang începu să țipe:
— Ți-am spus eu că este o nenorocită de bătrână, dă-o afară imediat!
Bătrâna însă nu se sperie de vorbele ei.
— E timpul să plec de la voi, spuse ea. Aduceți-mi niște pământ de sub copacul cel mare, că n-o să ne mai vedem și vreau să vă las o amintire.
Bucuroși, cei doi alergară îndată la copac, săpară la rădăcina lui și-i aduseră pământul cerut. Bătrâna, după ce modelă o figură, spuse:
— Am locuit aici până la miezul nopții, iar acum, la plecare, le dăruiesc figura de lut pe care o cheamă Viespea.
Și se făcu nevăzută.
Figura aceea semăna cu Uang Iufăng și cu nevasta lui și, când deschise gura, ieși o viespe lungă de trei degete, care începu să bâzâie prin cameră. Viespea începu de îndată să-i înțepe pe cei doi și pe față și pe trup, de se tăvăleau pe jos de durere. Și-i înțepă și-i înțepă, până ce tot trupul li se umplu de umflături, iar ei se rugau de iertare, fără s-o dobândească însă.
Multă vreme de atunci încolo duhul pădurii rămase ascuns în scorbura sa, vrând cu tot dinadinsul să uite că pot fi și astfel de oameni pe pământ. Ca să-și mai ostoiască mâhnirea, se gândea cu drag la Liu Ciuntien și la nevasta acestuia, dar și la minunata Pasăre de aur.
repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 22 (1980) și 28 (1996), Editura Ion Creangă, București
În China este obiceiul de a se așeza o perdea sau o plasă peste ușă, pentru a împiedica pătrunderea țânțarilor.
Bătăi care indicau timpul.
