Trăia pe vremuri într-un sat un om nu prea isteț la minte, pe nume Gombei. Împlinise el treizeci de ani, trecuse de patruzeci, dar tot neînsurat rămăsese, fiindcă toate fetele râdeau de nerozia lui. Dar, iată că într-o seară, în bordeiul lui cel povârnit se arătă o frumoasă necunoscută, care-i spuse cu glas rugător:
— Fii milostiv, adăpostește-mă sub acoperișul tău; măcar o noapte.
Gombei rămase năuc, dar îi dădu bucuros găzduire.
Se așezară ei să cineze, iar după ce mâncară, fata spuse iarăși:
— Văd că trăiești singur. Și eu sunt singură pe lume; ia-mă de nevastă.
Gombei amuți de fericire.
Din clipa aceea o îndrăgi atât de mult pe tânăra-i soață, că nicio treabă nu-i mai ieșea fără ea. Se apuca să împletească sandale de paie, fără să-și ia o clipă ochii de la nevastă. Împletea de zor și nici nu băga de seamă că sandalele au ieșit lungi cât o covată, încât nimeni n-ar fi putut să le încalțe. Începea să meșterească o pelerină de paie, dar tot cu ochii la femeie, ieșea o pelerină ca pentru un uriaș, încât nimeni n-ar fi putut s-o îmbrace.
Dacă se ducea Gombei să lucreze la câmp, nici acolo n-avea spor.
Dădea cu sapa o dată, de două ori, și i se făcea dor de nevastă. Săpa o brazdă și dădea fuga acasă:
— Nevastă, unde ești?
O privea pe săturate și alerga iarăși la ogor.
Văzu ea frumoasa că nu prea îi merg treburile lui Gombei. Se duse, așadar, la oraș și porunci unui pictor să-i facă portretul.
— Ia te uită cum îmi seamănă, îi spuse ea bărbatului, arătându-i tabloul. Agață-l acolo, de ramura unui copac și uită-te la el cât îți poftește inima.
De-atunci, Gombei nu mai dădea fuga pe-acasă în orice clipă. Se uita la portret, iar chipul soției îi zâmbea de parcă ar fi fost viu. Privea el cât privea și iar se apuca de săpat. Lucra astfel până seara.
Dar iată ca o dată se stârni un vânt-puternic care smulse portretul de pe creanga lui și-l săltă până-n nori. Plângând de ciudă, Gombei se întoarse acasă și-i povesti soției nenorocirea. Femeia căută să-l liniștească:
— Nu te mai necăji! Îi voi cere pictorului să-mi facă alt portret, și mai frumos decât cel dintâi.
…Portretul se roti, prin văzduh multă vreme, ca o frunză uscată, iar în cele din urmă căzu pe pământ, chiar în livada prințului. Văzând frumoasa din tablou, prințul se aprinse dragoste și râvni cu orice preț s-o ia de nevastă:
— Dacă am înaintea ochilor un asemenea portret, înseamnă că undeva, pe lume, trăiește și frumoasa zugrăvită aici!
Și le porunci kerailor săi:
— Căutați-o fără zăbavă, pretutindeni, și aduceți-o aici, cu sau fără voia ei!
Keraii prințului începură s-o caute prin satele învecinate și tuturor celor întâlniți în cale le arătau portretul:
— N-ați văzut-o cumva pe femeia aceasta?
Într-un sat li se răspundea:
— N-am văzut-o.
În altul:
— N-o cunoaștem.
În sfârșit, ajunseră și pe meleagurile unde trăia Gombei.
Țăranii văzură portretul și îl recunoscu pe dată:
— Aaa! Păi asta-i nevasta lui Gombei-dono 1! Da, chiar ea e!
Keraii merseră la coliba lui Gombei și, văzând că frumoasa lui nevastă e aidoma cu cea din tablou, spuseră:
— Din porunca prințului, trebuie s-o ducem la castel pe această femeie!
Omul începu să se tânguie:
— Fie-vă milă! Nu mă loviți atât de crunt!
Dar ei nici nu-l ascultară.
O scoaseră pe femeie din casă cu de-a sila. Gombei bocea nemângâiat, lacrimile-i curgeau șiroaie. Tânăra soție plângea de asemenea. Dar pe când ieșea din bordei izbuti să-i șoptească bărbatului:
— Nu-ți pierde nădejdea! De cum o sosi ajunul Anului nou, vino așa, către seară, la palatul prințului, și prefă-te că vinzi ramuri de brad. Voi găsi eu un prilej să te pot vedea.
Gombei rămase iarăși singur și începu să numere zilele. Greu mai trecea vremea… Dar iată că sosi și mult așteptatul ajun de An nou.
Gombei luă în spinare atâtea crengi de brad cât putea să ducă și porni spre palat. Începu să se plimbe pe dinaintea porților, strigând cât putea din gură:
— Cetină de Anul nou! Cetină de Anul nou!
De când fusese adusă la castel, nevasta lui Gombei stătea întruna posomorâtă și tristă. Degeaba căutase prințul s-o înveselească, în fel și chip. Zadarnic se străduiau măscăricii, muzicanții și dănțuitorii. Dar de cum auzi glasul lui Gombei, chipul frumoasei se lumină de un zâmbet fericit.
Grozav se minună și se bucură prințul:
— Ei, dacă neguțătorii de brazi te încântă așa de mult, o să vând eu însumi brazi, ca să-ți fiu pe plac.
Prințul ieși numaidecât pe poartă și îmbrăcă zdrențele amărâte ale lui Gombei, iar acesta puse pe el straiele strălucite ale măriei- sale. Întâmplarea făcuse ca Gombei să semene la chip cu prințul, de parcă i-ar fi fost frate geamăn.
Prințul o porni în jurul castelului, strigând din răsputeri:
— Cetină de Anul nou! Cetină de Anul nou! În acest timp, frumoasa le porunci și slujitorilor:
— Dați-i drumul înăuntru stăpânului vostru. Apoi încuiați bine poarta. Să nu mai lăsați pe nimeni să intre!
Gombei intră pe poarta castelului, iar soția alergă în întâmpinarea lui. Se îmbrățișară de fericire.
Prințul umblă cât umblă, strigă el ce strigă, apoi se plictisi. Se întoarse și voi să intre în castel, dar porțile erau ferecate bine. Începu să bată și să răcnească:
— Hei, nătărăilor, ați orbit și ați surzit de tot? Prințul vostru așteaptă la poartă! Ieșiți odată!
Dar străjerii îi răspunseră:
— Pleacă de-aici, cerșetor netrebnic! Pleacă până nu-ți tăiem capul! Măria-sa prințul e acolo unde trebuie să fie, în castelul lui.
În zadar se rugă prințul, în zadar căută să-i înduplece. Nimeni nu-i dădu crezare. Și nu putu intra în castel. Fu nevoit să rătăcească toată viața pe drumuri.
Gombei rămase la castel cu frumoasa lui soție și trăiră în fericire și înțelegere, până la bătrânețe.
1 Dono – termen de reverență (în limbajul țăranilor): domnule, onorabile.
