Odată, Hikoici ședea cu undița în mână, pe malul râului Taneama. Tocmai atunci se nimeri să treacă pe-acolo prințul, care-i strigă de departe:
— Hei, pescarule, ce prinzi acolo?
Hikoici întoarse capul:
— Ia te uită! Mă tot miram cine mă strigă și, când colo, chiar luminăția voastră!
— Ei, da, chiar eu sunt. Ce zici că pescuiești acolo?
Hikoici voi mai întâi să răspundă cinstit, că încearcă să prindă un pește, dar se răzgândi și spuse:
— Mă străduiesc să prind un kappa. Stau de azi-dimineață cu undița în mână, dar nu vrea și pace…
— Ce vorbești? Un kappa?! ia dă-mi mie undița, se înfierbântă prințul.
Năzdrăvanul de Hikoici voise doar să glumească, dar iată că Înălțimea sa luase treaba în serios. Nimeni, niciodată nu izbutise să prindă vreun kappa în cârlig, dar cum să-i spui prințului una ca asta?
Hikoici se scarpină în cap:
— Degeaba, că tot nu mușcă. N-am la mine momeală bună. Kappa se prinde numai cu carne de balenă, spuse, încercând să iasă basma curată.
Iar în sine gândea: „Carne de balenă nu se găsește atât de ușor. Înălțimea sa se va lăsa.” Iar prințul spuse liniștit:
— Păi asta nu-i nicio greutate. La mine la castel am carne de balenă câtă vrei. Tu spune numai câtă îți trebuie.
— Vreo două kamme 1, răspunse la întâmplare Hikoici, buimac și deznădăjduit. Adu-mi diseară două kamme de carne de balenă. Pe întuneric kappa trage mai bine la nadă.
— Bine, o să-ți aduc.
Și cu asta se despărțiră.
Seara, prințul aduse ciozvârta făgăduită. Lui Hikoici îi trecuse teama. Se așezară împreună mal. În jur era întuneric beznă. Hikoici se prefăcu că vrea să pună momeală în cârlig și-i zise:
— Taie o bucățică de carne, așa cam de vreo 50 de momme.
Luă bucățica de carne de la prinț, o vârî pe furiș în țeava găurită a bambusului și aruncă cârligul gol, în apă. Stăteau așa, alături, fără să scoată o vorbă. Vremea trecea, dar pluta undiței nu dădea semn să tremure. Pierzându-și răbdarea, prințul bombăni:
—Nu vrea să muște, afurisitul!
Hikoici se prefăcu supărat:
— Înălțimea ta, nu trebuia să vorbești așa de tare. Kappa tocmai mușcase și mă pregăteam cu undița, dar l-ai speriat. Ia uite, a fugit cu momeala…
Și-i arătă prințului cârligul gol. Prințul îi dădu altă bucată de carne pentru nadă. Hiko ascunse și pe-aceasta în țeava bambusului și aruncă din nou undița. Stătură ei ce statură, dar prințul începu iar să se plictisească:
— Ei, mușcă sau nu mușcă?
— Na, că iar l-ai speriat! Se poate să vorbești atât de tare? îl certă Hikoici pe prinț. Așa nu-l mai prindem niciodată!
Rușinat, prințul îi dădu altă bucățică de carne și Hikoici aruncă din nou undița goală în apă. Deodată, prințul nu se mai putu stăpâni:
— Ce naiba nu mai mușcă o dată?!
— Ptiu, iar l-ai alungat! se vaită Hikoici.
Și tot așa, până când, bucată cu bucată, isprăviră toată carnea. Hikoici spuse, necăjit:
— Dacă înălțimea ta vorbești întruna, nu vom putea prinde niciun fel de kappa. Asta-i o treabă care se face în tăcere.
Prințul oftă:
— Se vede că am mâncărici pe limbă. Nu-i nimica; mâine vei veni singur să-l prinzi pe kappa.
Hikoici era încântat că prințul îi va aduce altă halcă de carne, dar se prefăcu mâhnit:
— Da, se pare că va trebui să pescuiesc singur. Păcat!
În seara următoare, luna plină strălucea pe cer. Hikoici veni în același loc, pe malul râului. Voia să prindă un pește, nici nu-i păsa de kappa. Deodată, undița parcă-i fu smulsă din mână și deasupra apei se arătă un kappa care-i grăi astfel:
— Hikoici, hai să ne luptăm! Să vedem care-i mai tare!
Hikoici amuțise de mirare, dar se învoi fără să mai stea pe gânduri. Se luară la trântă. Vicleanul de Hikoici îl lovi pe kappa peste urechi. După cum se știe, aceste, făpturi au chiar în creștet o gaură plină cu apă, iar în apa aceea stă toată puterea lor. De pe urma loviturii apa țâșni afară și kappa își pierdu vlaga pe dată.
Hikoici îl legă zdravăn cu o funie, dar când colo, ce să vadă? Un alt kappa tocmai ieșea din râu. Și cu acesta se întâmplă la fel. Până dimineața, Hikoici prinse vreo cinci și-i duse castel.
— Iertare, înălțimea ta, îi spuse el prințului, dar n-am prins decât plevușca asta. N-a prea mers pescuitul. Ehei, dacă n-ai fi strigat atunci „De ce nu mai mușcă o dată?”, prada ar fi fost mult mai mare.
Plin de uimire, prințul îl lăudă:
— Pe tine, Hikoici, nu te întrece nimeni în lume. Ești un mare meșter într-ale pescuitului.
Și într-adevăr, Hikoici pescui de la prinț o mulțime de galbeni.
*kappa – în folclorul japonez, Kappa este numele unui demon de apă cu o înfăţişare parţial umană.
**kamme – măsură veche de greutate, egală eu 3,75 kg.
***momme – măsură veche de greutate de circa 4 grame.